Treaba-i gata. vă salut călduros!

Totul e pregătit, noul blog aşteaptă vizitatori. de astăzi mă găsiţi pe noul bloguleţ :  DENIS ŞI BLOGUL

Mă pregătesc de mutare

Deşi activitatea mea absolută nu necesită o mutare efectivă de pe un blog pe altul, nu am de gând ca tot ce îmi propun pe viitor să rămână la grămadă cu restul lucrurilor. Un fel de bisnis, you knăw.  Oricum, curând, voi da lovitura de graţie, iar Denis şi blogul său, va rămâne doar un link pe care il veţi accesa de pe noul site. De ce fac asta? Pentru că oamenii fac schimbări. Creştem mari, deşi am crescut doar cu doi ani, şi acum doi ani scriam despre chestii despre acum doi ani, vreau ca noul blog să fie ocupat doar cu articole despre domeniile de activitate în care sunt implicat. Clasica sămânţă şi cola la colţul blocului şi ţigara de după. Be prepared, mighty followers!

Sus pe Chei

Cum am promis, am uploadat si poze

O zi cat o vară

Niciodată nu m-am gândit că sunt capabil să rezist la un aşa efort fizic şi apoi să dorm 16 ore incontinuu. Povestea e despre doi copii nebuni care neavând altceva mai bun de făcut s-au gândit că o călătorie până pe cele mai înalte creste ale Cheilor le va potoli setea de aventură.

Aşa că, joi la ora patru fără 15 ne-am trezit, am luat cu noi tot ce aveam nevoie : sendviciuri, 2l de cola, o lanternă pentru a ne război cu întunecimile pădurii şi arme gri (sau albe, cum preferaţi) pentru a ne apăra de urşi, veveriţe, sugători de sânge şi alte creaturi pe care întunericul le poate scorni. Când am ajuns în locul în care trebuia să fie poteca ne-am cam blocat, pentru că tot ce era în jur era : câteva căbănuţe, un stâlp de iluminat şi… pădurea. Am găsit poteca după vreo 5 minute de holbat printre copaci, si ceea ce părea un loc de pişu era defapt intrarea ascunsă spre pisc. Dintre doi copaci un întunecat povârniş ne făcea cu ochiul şi ne îndemna la hălăduială. Sincer nu prea era locul cel mai frumos din lume pe care să te caţeri. Cu o înclinare de 45 grade ne era destul de greu să urcăm în bezna aceea, bine că am avut lanterna, altfel tot în cap eram. Paranoia din noi a făcut ca la un moment dat să auzim şi zgomote în jurul nostru, care după cum ne-am dat seama erau scoase de pietrele care se rostogoleau din cauza urcării noastre agresive. După cum am estimat noi, trebuia să ajungem sus, de acasă de la Adi cu tot traseul etc etc, în două ore. Dar la cum ne mâna dorinţa de a scăpa odată de întuneric şi copacii aceia am ajuns sus în aprox. o oră şi 20 minute. Nu prea pot să vă descriu în cuvinte splendoarea a ceea ce vedeam la ora 5 jumate. Adică, nu ştiu cum să vă explic dar totuşi voi încerca până reuşesc să vă arăt şi fotografiile:  Era un semi intuneric în care liniştea nopţii făcea loc sunetelor păsărilor care se învârteau în văzduh, vântului care adia uşor printre copaci şi..nouă care urlam ca doi proaspăt scăpaţi de la spital ” URSSSSS, Foameeee! AAA” şi alte cuvinte pentru a testa ecoul, care chiar nu ne dezamăgea şi se ducea parcă până în partea cealaltă de lume.  Când am ajuns la cruce, punctul final al călătoriei noastre, ne-am dat seama că nu vom prinde răsăritul deoarece eram cu 15-20 metri mai jos decât partea cealaltă de stâncă aşa că ce să facem? Poze. Dar în jurul orei 7, a venit dânsul, proaspăt răsărit după orizont şi parcă zâmbea spunându-ne : „M-aţi aşteptat?”. Ei bine, bucurie pe capul nostru, urlete, scandal. Ne şi permiteam, eram la mama dracu în praznic şi nu ne vedea nimeni, poate doar oamenii care campaseră jos în vale, dar cui îi păsa?

Treaba era că la ora 9 Edi avea să ne aştepte cu maşina să mergem într-o altă expediţie la 47 km spre Alba. Mai exact la Salciua, Huda lui Papară. Ne-am luat catrafusele şi am pornit înapoi. Am întâlnit şi o mică viperă pe drum şi o veveriţă sprintenă printre copaci. A fost o dimineaţă wonderfull. Cand am ajuns noi la poartă, era acolo Edi, aşa că ce timp pentru hodină 20 minute? Mâncare, şlapi, chiloţi de schimb pentru baie şi dăi bice. După un drum de o oră am ajuns în alte ţinuturi muntoase, stâncoase şi de-a dreptul superbe. Am parcat maşinuţa undeva pentru că din păcate nu suntem supermani să urcăm maşina pe stânci şi am pornit spre Hudă. Cine foc să ştie că peştera nu era doar una simplă, mică în care trăiesc 2-3 goange. Este o peşteră mare, mai mare decât am văzut eu până acum în viaţa mea. Şi eu am văzut doar una din păcate. Are o deschizătura de 70 + de metri iar ca să o străbaţi ai nevoie de puţin echipament de alpinism şi tupeu. Pentru ce tupeu? Păi ca să intri în peşteră trebuie mai tot timpul să mergi prin apă, care poate să ajungă şi până la burtă, chiar mai sus. Apă care are.. 6-8 grade. Deci închipuiţi-vă că toţi dracii urlau când ne auzeau cum făceam de durere. Bine, că până la urmă, ne-au amorţit picioarele iar când a fost vorba să intrăm în apă care ne trecea de bazin, vă daţi seama cum familiile noastre sufereau (If you know what I mean ) .  Oricum, noi nu ne făceam nici un stres, pentru că aveam un alpinist cu experienţă care ne putea ghida pe pietrele imense printre care apa îşi făcea loc. Faza nasoală a fost că n-am putut merge decât 60-80 metri, pentru că la un moment dat un podeţ care trebuia să fie acolo, nu mai era iar Edi n-avea sculele la îndemână aşa că, mica escapadă era cam gata. Dar nu înainte să căscăm gura de uimire şi apoi să o închidem ca să nu ne cadă caca de liliac de la 70 metri.  Am pozat în cele mai posibile stiluri în care ne permiteau pietrele umede s-o facem iar apoi ne-am luat fain frumos la drum până la o băltucă din apropiere unde am stat la soare şi în râuleţ până la ora 3. Apoi ne-am dus acasă şi eu m-am pus să dorm. 16 ore.

Povestea frumoasă a unei căsnicii nefericite

redactat de Stancsuy Sanda

 

 

În urmă cu foarte mulţi ani se întampla să fiu undeva în plin câmp, căutând maci roşii. Câmpul era pustiu şi gol dar undeva într-un lăstăriş, am zărit un spin. L-am privit şi-am plecat, dar gândul mi-a rămas la el. A doua zi m-am dus iarăşi în acelaşi câmp gol şi pustiu, dar nu să caut maci, m-am dus să iau acel spin la care imi rămăsese gândul in urmă cu o zi.

Am luat spinul din pământul uscat şi zdrelit, l-am purtat cu atenţie până am ajuns în grădina unde urma să-l plantez.Am pregătit terenul ca un grădinar iscusit ce mă consideram, deoarece îi alesesem un loc luminos în centrul grădinii, tocmai pe considerentul că restul florilor vor păli în spelndoarea şi frumuseţea spinului, pe care urma să-l plantez. Din acel moment am început să am grijă de spinul meu cu care eram în fiecare zi şoptindu-i că aştept minuni de la el. De fiecare dată spinul mă răsplătea cu câte o mică înţepătură, iar eu îi mulţumeam intes, crezând că în următoarea zi se va întampla minunea pentru care eu l-am adus  din câmpul gol şi pustiu pentru a înfrumuseţa personalitatea grădinii mele.In fiecare zi spinul făcea la fel,văzându-se acoperit de atâta importanţă. Deşi mă înţepa în fiecare zi, iar rând pe rând celelalte flori din grădina mea îmi plângeau de milă, eu le ignoram şi continuam să aştept minunea de la spin , dar nu se întâmpla nimic… până când într-o zi i-am şoptit că preferam să fie un mac roşu nu un spin, iar el s-a enervat atât de tare încât m-a înţepat cu toţi spinişorii pe care îi mai dobândise pe tot parcursul anilor cât eu am avut grija de el. Deşi îmi curgea sângele şiroaie, eu continuam să am grijă de el în continuare, dar cu multă precauţie să nu ma pătez de sânge.Din ziua în care i-a spus de macii roşii, am început să văd doar maci roşii înflorind din spinul meu arid şi gol, până într-o zi când am hotărât că locul spinului meu nu mai este în acel loc frumos din grădină şi că nu mai vreau să am grija de el, hotărând  să îl scot şi să îş pun rezemat de gardul grădinii, poate s-o întâmpla ceva cu el. Il priveam în fiecare zi cu tristeţe, cerându-i socoteală pentru „macii roşii” în care îmi transformase gândul, iar el la rândul lui îmi răspundea trist şi pustiu ” dacă un mac, eu ştiam că nu pot să devin, nu te lăsam să mă culegi din acel pământ uscat, gol şi pustiu” .

Bătut de vânt, de ploaie şi tristeţi, bietului spin îi căzuseră acele la pământ, la fel cum era când l-am cules.Îl priveam zi de zi şi mă gândeam dacă să-l replantez, dar un gând ce mă bătea de mult, îmi spuse: Timpul -strigând în gura mare-, doar timpul îţi va spune ce soartă va avea. Să-l replantez? sau să-l laşi să moară aşa.

Îţi mulţumesc, spin, pentru că ai devenit macul meu roşu!