Prin hoia şi alte întâmplări – partea a 3-a

„Ce dracu’ aveţi mă!?” zic eu încercând să mă fac auzit cât mai tare în şoaptă.
„Fantome” se băgă şi Andu în seamă.
„Serios mă, ce aveţi? Perţe ieşi naibii de sub pătură. Andrei ce-i baiu? ”
„Am auzit paşi lângă cort. Şi n-ai auzit şi tu urletele alea, grohăituri sau ce dracu o fost? Şi fata aia?”
„Mă io tot ce am auzit o fost că Perţe nu vrea să mai iasă de sub pătură, acum 30 secunde asta.Culcaţi-vă în puii mei că imediat vă aud că săriţi în sus că auziţi gemete în tufişuri.”

Îmi era ciudă că adormisem şi chiar nu am auzit decât cucuveaua aia. Aşa că, cum pe moment somnul nu îndrăznea să se apropie de ochii mei, am început să privesc în gol prin pânza prin care se vedea aproape tot. La fel făceau şi Raul(Perţe) şi Andrei. Andu era deja în lumea lui, pe jumătate. Dintr-o dată o lumină străfulgeră cerul. Asta chiar am văzut-o.

„CE O FOST AIA!???” întrebă Raul.
„Nimic, un fulger.”
„Io nu mai ies de sub pătură,faceţi ce vreţi.”
„Dacă începe să plouă…şi ne plouă prin chestia asta ne-am tomnit.”
„Nu plouă mă, îi impermeabilă” ne asigură Raul cu multă încredere de sine.

Totuşi, ceva mă punea pe gânduri. Urletul ăla de fată…de unde? Am rămas tăcuţi sub pături şi sacii de dormit, aşteptând fie să ne vină somnul, fie să mai auzim ceva. Nu am avut mult de aşteptat. De data asta eram şi eu treaz şi auzeam clar, desluşit paşi, mişcări în jurul corturilor şi în tufişuri. Andrei ţinea toporişca în mână, ne uitam unu la altul. Perţe zâmbea ca un criminal care fusese pus în cea mai înfricoşătoare postură din viaţa lui şi Andu…aproape dormea. Aşteptam să se întâmple ceva. Trebuia să se întâmple ceva! Parcă îmi doream să se întâmple orice care să ţină mai mult sau mai puţin de normal. Sângele fierbea în noi şi toţi nervii erau concentraţi în momentul acela pe ce urma să se întâmple, instinctul defensiv urma sigur să îşi testeze limitele în momentele alea şi simţeam deja cum aproape explodează adrenalina din corpurile noastre, mai puţin al lui Andu, care dormea. Însă totul reveni la normal, încet, pe nesimţite presiunea care era în jurul nostru se estompase. Somnul punea stăpânire pe noi şi totul era alb acum. Dormeam.

• în jurul orei 06.00.

Ceva îmi picura pe faţă, şi mă deranja. Tot strâmbam din nas să termine dar nu termina jocul acela supărător. „PLOUĂ MĂ! ” se trezi Raul speriat. „Ei şi, e impermeabil nu? Nu o să ne plouă.Mă pun să mai dorm puţin” zic eu somnoros şi îmi afund capul în sacul de dormit.

• după cca 3-5 minute.

„Mă, intră apă în cort” Exclamară toţi trei într-un glas.
„Io cred că voi nu sunteţi normali.Perţe ai zis că e impermeabil cortu tau. ARZĂLAR FOCU!Unde mi telefonul?”
„Lasă telefonu amu, hai să mutăm toate astea în celălalt cort, că în ăla văd că nu plouă.” zice Andrei cu spirit de echipă şi toţi îi urmarăm sfatul.

Mutăm păturile, sacii de dormit, hainele ce au mai rămas şi sticlele cu bere şi apă. Mai rămaseră câteva chestii mici, dar nu le băgasem în seamă. Acum prioritatea era să nu fim noi uzi. După ce treaba a fost făcută şi toate au intrat în cort, ploaia a început să bată mai tare. Am intrat toţi patru şi cei drept nu stăteam noi prea comod în cortul de două persoane. Dar decât în ploaie. Şi ce idee sare dintre noi după ce toţi muschii din noi urlau că vor relaxare. Hai să mutăm cortu în pădure, facem şi foc şi prăjim şi restu micilor ce-au rămas. Plus că acolo nu prea plouă.  E mai uscat. HAI! Iarăşi, afară. Scoate ţăruşii, ia cortu pe sus mută-l în pădure şi caută lemne. Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată să faceţi foc cu lemne ude, dar vă sfătuiesc ca dacă nu aveţi cumva puţin cărbune aprins, rămas de peste noapte care urma să se stingă din cauza ploii, să nici nu încercaţi. Cu atât am avut noroc, că nu ajunsese ploaia dedesuptul buşteanului care încă fumega. Am luat puţin cărbune încins, l-am pus în grătar şi deasupra câteva beţe subţiri până am clădit un cort din lemne, de la subţiri la groase. Strategia fiind ca, cele mici uscânduse mai repede, luau foc şi le uscau şi pe restul treptat. A mers! Greu, dar a mers! Ploaia tăbăra pe noi fără milă şi mă rugam să nu se stingă focul. Andu şi Raul în timpul ăsta stăteau în cort şi…dadeau apa jos de pe el. Andrei îşi usca bluza şi eu mă chinuiam să mai găsesc câteva lemne nu prea ude. Am făcut şi micii, ploaia se oprise şi am ieşit din pădure să savurăm puţinele alimente rămase. Când privirea mi se aţintise spre cortul mare, rămas în ploaie şi tot atunci îmi şi venise altă întrebare pe limbă.

„Mă băieţi, dar totuşi telefonul meu, unde îi?”
„Stai că mă duc io să văd dacă n-o rămas în cort.” Zice Andu şi merge zâmbind. Şi iese râzând ca un apucat. Bănuiam deja.
„No mă, unde îi?”
„Unde îi apa mai mare în cort, înota cu Peştii, îl ştii pe Peştii?”
„Şi căştile şi mp4?”
„Poftim, să ţi le storc?”
„Şi boxa?”
„Aia n-are nimic, îi numa apă în ea.”

E bine…simţeam cum mă luau valurile de nervi. Dar cum să te mai enervezi când îl auzi pe Perţe cum o comiso.

„Ştiţi ce am găsit?”
„Uimeşte-ne” Şi îl vedem cum vine spre noi cu ceva semănând a cort împăturit.
„Ştiţi ce-i asta?”
„EŞTI UN DOBITOC! AVEAI IMPERMEABILĂ LA CORT ŞI AI ŢINUT-O ÎN PUNGĂ?”
„Apăi…”

Sfârşit…

Prin Hoia şi alte întâmplări – partea 1

Cum se întâmplă adesea în grupul nostru, planurile se fac de azi pe azi că mâine tre să venim acasă, cumpărăturile se fac în drum spre sau la faţa locului iar dacă am uitat ceva acasă, ce dracu?! Improvizăm din mers. Nu mai pun la socoteala şi fazele când cineva uită că mai există câte un accesoriu util în pungă.

Ei bine, aşa am început şi noi ieri să împachetăm şi să pornim cu cortu’ spre Hoia, unde aveam să petrecem o noapte minunată în compania fetelor, băuturii şi focului straşnic de care urma să mă ocup, piroman fiind. Primesc un apel în jurul orei cinci şi sunt zorit să ies în trei-cinci minute ca să mă sui şi eu în taxiu şi să pornim. Entuziast, că scap în sfârşit de atmosfera naşpa din casă îmi zvârl rapid doua-trei haine în geanta de antrenament, un cuţit, câteva pahare de unică folosinţă, vreo ceştiu câte blide tot de unică folosinţă şi p-aci ţâ drumu, ştiind că de restu se vor ocupa băieţii. Îi salut pe ai mei, o pup pe sorămea, îi fac cu mâna la Ionică (bunul meu vecin şi singurul din curte cam de-o vârstă cu mine) uit să iau chibrituri sau cel puţin o brichetă să aprind focul şi cobor să îi aştept pe cei trei care defapt erau doi. După câteva minute de stat în soare şi însetat -nu era ca şi cum puteam să urc să beau apă- apar şi Andu respectiv Raul încărcaţi de bagaje călare într-un logan.

„Ce aţi luat de băut, mancat? ” îi întreb ştiind că în urmă cu două ore Andu mă sunase să merg să facem cumpărături dar fiind prins cu de-ale casei i-am spus să-i sune pe ei.
„Nimic, nu am fost la cumpărături, am fost la ştrand toată ziua, da lasă că luăm de sus, este ceva non-stop”
„în pădure non-stop?”
„Este mă acolo, eşti nebun?” replică Raul inteligent.
„Bine mă, da eu fac focu, vă descurcaţi cu cumpărăturile, eu nu mă mişc de acolo. ”
„Tu faci focu! Bine,gata. ”

Ajungem după câteva minute pe nu ştiu ce strada focului unde întoarce Uliu şi din ce am văzut e mai abruptă decât Rosetti. Şi pornim spre locul cu pricina, pe un drum parcă bătut de soartă, plin de bolovani, înclinat la 60 grade. Mai că nu îmi parea rău că nu mă pricep la alpinism.Imediat după ce ieşim de pe stradă şi ajungem în vârf dăm şi de pădure şi de punctul meteo al Clujului. Cotim spre stanga şi o luăm prin pădure ca să nu o tot lungim atât pe drum, chit că vremea era mai mult decât frumoasă. Ajungem într-o poieniţă care era defapt ditai poiana, resturile unei pârtii de schi care de câţiva ani îşi are locul pe dealul Feleacului. Locul era frumos, se vedeau urme ale altor drumeţi care se opriseră şi ei aici şi am stabilit să facem focul undeva în apropiere de copaci. Nici prea prea în pădure, să nu dăm foc, da nici prea departe, dracu ştie de ce. Doar noaptea urma să ne dorim să ne mutăm cât mai departe de pădure. Acum intrau în calcul următoarele întrebări : ” Andrei unde-i?” ; ” Noi ce mâncăm? ” ; ” Eu cu ce fac focu? ” ; ” Nu era vorba că vin şi fete?” . Toate şi-au găsit răspunsul rapid. „Andrei acum vine cu restul bagajelor (corturi, disc, pături etc.), mâncare trebuie să merem doi să luam şi unu rămâne aici, focul îl faci cu resturile astea de chibrituri care o rămas de la voidodeni şi fete…e posibil să vină Dana şi Hellen, da nu stau mult.”

Am decis că rămân eu acolo să încing focul chinuindu-mă cu trei beţe de chibrituri care erau bune de orice numai de aprins nu. Deci, după cca cinci minute eram singur prin pădure cu căştile pe gât, muzica la maxim şi vorbind de unul singur, cum mă trezesc uneori şi vorbind tot felul de bazaconii. A trecut câteva minute până să îmi dau seama că tot strig „Pis-pis-pis ieşi de după copac, ştiu că eşti acolo”, şi să încep să râd ca un apucat.  După ce am strâns şi destule lemne cât să ardă vreo 30 minute (timp în care urmau să se întoarcă toată gaşca) am început să mă chinui cu chibriturile. Dar am aflat curând că mai bine băteam două pietre şi încercam să obţin o scânteie decât să mă mai chinui aşa. Fără să mai aştept să îmi cadă o brichetă din cer, am luat un sac de dormit şi m-am pus pe aşteptat. Deodată aud ceva în tufişuri. Mă ridic, mă uit în jur, înjur şi mă pun la loc. „Animale, tre să mă obişnuiesc cu asta” ziceam, dar nu apuc să gândesc bine, că iar sună ceva ca şi cum ceva scutura crengile căzute la pământ. Sperios de felul meu nu prea sunt, aşa că mă ridic şi merg spre tufiş destul de încet să nu sperii cumva animalul sau ce era acolo.

Va urma…

Retrospectivă

Privind în urmă, am lăsat o dâră de fapte care nu pot fi schimbate. Mă tot gândesc dacă e bine să judec prost anumite persoane după ce săvârşesc anumite fapte admirabile, apoi cad în obscuritate şi revin la starea lor iniţială, inertă, din care i-am scos. Mă gândesc că dacă e nevoie de un impuls ca să te scoată dintr-o stare anume, de ce nu poate impulsul ăla care ţil ofer la început să ţină mai mult de patru sau cinci zile? Sau de ce crezi tu că monotonia cu care vrei să mă impresionezi funcţionează? Crezi că dacă ai reuşit să iţi ţii cumpătul atâta timp fără să faci nimic te face cu mult mai …altceva decât eşti defapt? Până la urmă, sub presiune tot cedezi, pentru că laşi să se vadă asta, şi îţi asumi riscul ăsta poate fără să te gândeşti că e un triunghi din care nu mai poţi ieşi : fericire, indiferenţă, obscuritate şi de aici triunghiul se „învârte”. Să mă gândesc. Dacă ar fi să banalizez şi mai tare tot ceea ce am scris mai sus aş putea simplu să folosesc o scurtă propoziţie : nu îmi pasă dacă tu crezi că lumea se rezumă doar la câteva nimicuri, pe care tu le numeşti idealuri.

În sfârşit, sunt satisfăcut că cel puţin înţeleg că totul are un sens, chiar şi în rândurile de mai sus.  Denis Stancsuy.

p.s. : Cred că merit să fiu înţeles decât de mine însumi. 

p.s.2 : Nu, nu cred asta.