O simplă idee

” Cercetez tăcerea care mă înconjoară, la fel ca un scanner”, mă gândeam azi, după ce am citit un scurt şi profund monolog, ce înseamnă această propoziţie pentru un orb.  Nu pot gândi ca un orb din fericire şi chiar şi din păcate într-o oarecare măsură. Am închis ochii, şi am încercat să văd nimicul. Nu întelegi o vorbă, aşa e? Nici eu nu am înţeles, până când mi-am dat seama că fără să pot vedea străzile, apusul, răsăritul, ochii unei fete, zâmbetul unui copil, lacrima unei bătrâne şi cerul albastru într-o zi de vară  când soarele e ascuns după nori, mă simt gol. Nu ştiu cum vezi tu golul ăsta şi aş vrea sincer să intru pentru câteva clipe în mintea acelui om pe care l-am văzut zâmbind, cu ochii închişi căutându-şi drumul prin oraşul lui şi să îţi arăt. Să îţi arăt că tot ce vezi tu, tot ce iţi trece prin faţa ochilor, este o minune. Nu îţi da ochii peste cap, hei! Bineînţeles că nu poţi să îţi dai seama cum să vezi nimicul. Pentru că mintea ta, memoria ta, este atât de plină de informaţia şi culoarea pe care lumea ţi le-a oferit că a devenit un instinct să vezi chiar şi cu ochii închişi. Cunoşti atât de bine locurile prin care treci, încât dacă te-aş lega la ochi acum, şi te-aş trimite la trei străzi distanţă, te-ai descurca fără să vezi. Greu, dar ai face-o. Acum, ca lucrurile să fie mai simple de înteles, haide să adaptăm nimicul la situaţia ta. Vezi în culori, percepi că berea este galbenă sau neagră, percepi că albastrul e albastru şi că marea nu poate fi verde dacă pe hartă scrie că e roşie. Renunţă la culori, închide ochii şi priveşte mărul. Il vezi gri. Priveşte în ochii ei, şi îi vezi negri. Priveşte-ţi bluza preferată…ce culoare are?

Taci, nu-mi răspunde…era evident. Şi bineînţeles că era important să vezi lumea în alb şi negru pentru că acum poţi să faci următorul lucru. Închide din nou ochii. Concentrează-te pe cel mai frumos loc din oraş pe care îl vezi şi zâmbeşti, nu uita, îl vezi în alb şi negru. Acum, că te afli acolo, totul este negru. Stâlp, bancă, perete,cer, nici gri-ul nu mai este gri. Poţi?

Pe mine m-a făcut să vărs o lacrimă golul ăsta. Şi când a căzut, culorile au revenit. Pentru omul cu zâmbetul pe buze şi ochii închişi, nu. Am cercetat tăcerea care ma înconjurat în cel mai frumos loc din oraş, negru şi nimic, la fel ca un scanner. Apoi am deschis ochii şi am realizat că nimicul există.

Sunt ce? da… aşa e. Dar ai vazut nu-i aşa? Ai vazut cum se simte el? Aş vrea ca lumea să înţeleagă.

Prin Hoia şi alte întâmplări – partea a 2-a

Nu era nimeni. Nici un animal, nici un obsedat şi nici o oaie rătăcită. Speram să găsesc un arici măcar, deobicei ei sunt cei care n-au de lucru şi te sperie aşa din senin. Doar ce te trezeşti cu ei lângă tine. Mă enerva la culme  prostia de care am dat dovadă când am pornit de acasă. ” Cum să nu îţi iei chirbrituri, idiotule? Doar pleci la pădure, iţi trebuie foc, sau vrei să-i imiţi pe cave-mani? „, gânduri de genul mă tot băteau, eram şi plictisit şi nervos, n-aveam stare şi se şi întuneca. Întunericul din pădure se făcea tot mai negru şi luminile din oraş începeau să lumineze şi în Baciu, care se vedea din micuţa mare poiană. Deodată mi-am dat seama că suntem în pădurea Hoia. Până în momentul ăla nu mi-am dat seama de ce îmi era aşa ciudat numele ” Hoia” . Şi atunci am început să îmi amintesc. Flashback-uri din clasele mai mici năvăleau prin faţa ochlor  când stăteam la discuţii cu profesoara de geografie care ne spunea că fotografiase o poieniţă din respectiva pădure şi acasă se miră de ce văzu în fotografie. Un copac cât un stejar se afla în mijlocul poieniţei, în poză că în realitate nu era. Şi fel de fel de poveşti dezăbatute prin Costineşti în mijlocul nopţii cu baieţi de la facultatea de geografie care îşi susţineau părerea cum că ar fi uraniu dedesuptul pădurii şi din cauza aia se petrec atâtea ciudăţenii acolo. Pe scurt, au început să mă treacă fiorii. Aşa că am început să mă plimb şi să fiu atent la fiecare detaliu. Desigur, cum mintea mi-o luase ranza începusem să aud foşnete prin pădure, mai apropiate mai depărtate, zgomote care nu am reuşit să le identific dar le-am dat un nume : ” Or fi raţe, ce naiba? Poate este ceva lac aici.” Trupa întârzia simţitor. Nu eram îngrijorat, eram puţin amuzat de gândul cum vom găti noi -noi =eu-  pe întuneric. Trecuse deja aproape o oră jumătate din jumătatea aia de oră în care promiseră că se întorc.  Fără foc şi în semiîntuneric, m-am pus pe spate din nou. Când deodată aud un zgomot ca de drujbă la o oarecare distanţă, cca 100-200 metri, şi mă ridic să întâmpin musafirul care banuiesc că era pădurarul, pe un scuter galben. Venea spre mine, zgomotos, abia urcând şi lăsând  fum după el mai rău decât locomotivele cu abur. Îi fac semn să se oprească şi mă apropii. Îi cer o politicos chibrituri, dar nu mă aude din cauza motorului şi îşi schimonoseşte faţa în semn de neînţelegere, lucru care îi accentua destul de puternic trăsăturile feţei şi îi scotea în evidenţă puţinii dinţi galbeni rămaşi în gură. Cu început de chelie, nebărbierit, mâinile muncite şi îmbrăcat de lucru. Părea un om obişnuit, chiar era un om obişnuit.

„Bună seara! Ei ce mă bucur că aţi avut drum p-aici! Nu aveţi cumva chibrituri sau ceva de aprins focul la dumneavoastră? Tocmai ce mi s-au isprăvit chibriturile.” Îl abordez eu.
„Ba, stai că am” Şi îşi scoase pachetul de Marlboro lung roşu, din care îmi întinse o brichetă Bic neagră.
„Mulţumesc mult, doar două secunde, să aprind focul şi v-o aduc.”
„Ţine-o la tine, îi avea nevoie de ea noaptea asta. ” Zise omul şi se uită spre pădure parcă ameninţător.Mă băgă în sperieţi acel „Îi avea nevoie de ea noaptea asta”. Cu pădurea asta sigur era ceva ne-ok.
„OO super, vă mulţumesc! O seară bună! ” Şi plec la focul meu. Dură vro 20-30 secunde până să îmi dau seama că nu plecase. Era tot acolo. Încerca să îşi pornească scuterul şi se tot uita împrejur, în pădure. Îi zâmbesc, îmi zâmbeşte şi urcă iar pe zgomotosul scuter galben. Făcusem focul. Eram entuziast, şi abia aşteptam să se întoarcă ai mei.

Într-un târizu le aud gura prin pădure. Erau însoţiţi de fete, două fete. De cum se apropiau începură să strige de bun venit clasicul ” How are ya Drunk people?” şi să ţopăie. Aproape nu mai vedeam nimic afară, lumina focului ne scălda puţin în lumină,căldură şi fum care alunga ţânţarii. Îi întâmpin şi îi iau la întrebări, fetele aveau să stea decât până la ora 10. ” Păcat zic, aveam şi noi cu cine mai schimba o vorbă”. Nu era vreme de discuţii însă.  Aşa că după câteva glume am început să prăjim mititeii. Era beznă deja. În pădure era întuneric de îl puteai tăia cu cuţitul. Şi ne-am întins la discuţii până spre ceasurile zece. Fetele plecară, puţin dezamăgiţi unii dintre noi, cum era evident, am început să ne consolăm cu puţină apă minerală amestecată cu hamei, până lemnele  au început să ardă atât de repede de nu mai aveam deloc. În consecinţă, ne-am organizat. Doi aveau să meargă după lemne, doi aveau să stea să pazăească focul şi să ne ghideze dacă cumva ne pierdeam prin pădure. Îl zoresc pe Andrei să lase mâncatul că nui vreme de stat şi să pornim că în curând rămânem pe întuneric. După ce ne-am luat toate cele necesare, toporişca şi telefonul meu, care lumina săracul puţin mai tare decât altele. Şi vorbesc la trecut despre el deoarece veţi vedea.  Dar nu a fost nevoie să întrăm până în mama inimii pădurii, lemnele erau parcă puse pentru noi lângă primii copaci.

Nu am pierdut vremea. Le-am dus repede la corturi şi le-am pus pe foc. Dar cum nici de astea nu am avut noroc să ţină prea mult. Ceilalţi doi au întrat în rol şi s-au dus după încă o tură de lemne. Noi am rămas să pierdem timpul, chatuind pe telefoane până aveau domnii să se întoarcă. Ei bine, la un momentdat am început să facem împărţeala, io dorm acolo, tu dormi aici. Da cortu’ ăla de ce îi aproape în pădure? Hai să-l mutăm aici. Şi cum nu ne simţeam noi prea în largul nostru aşa doi într-un cort cât două corturi şi doi într-un cort care e bun doar să faci dragoste cu iubita..atât de mic, ne-am pus toţi fain frumos în ăla mare. „Oare n-am uitat nimic?” Mă tot întrebam. Se vedea prea bine prin pânza aia subţire pădurea, şi nu prea aveam noi credinţa că dacă plouă no să ne trezim în baltă. Dar cine o mai băgat în seamă? Focul încet încet se stingea, până am rămas doar noi, stelele, întunericul care ne învăluia şi creaturile care mişunau pe lângă cortul nostru. Auzeam zgomote care nici unul nu reuşeam să ne închipuim animal care ar scoate suntele alea. Pe lângă asta, să auzi urlete de fată, nu cred că e prea ordinary. Aproape adormisem, când Andrei aude paşi lângă cort.

„Undei toporişca!? Deschide uşor cortu! „

Rezumat 24, 25

Dimineaţă. 24 sept.

N-am mai avut parte de amuzantul eveniment cu „Vila ceia”, însă am avut parte de o dimineaţă plină de evenimente care îs prea plictisitoare pentru a fi povestite, însă unul poate fi privit, două chiar..sau poate trei. Ia ni, vedeţi voi!

Uneori o poză face mai mult decât o pagină de cuvinte, alteori un cuvant face cât 10 poze.

Băăă, ce artist în cuvinte îs. Totuşi, monotonia clujului este descrisă şi aci prin poza de mai jos. (Monotonia că aşa vreau eu, dar defapt culorile erau destul de cinaşe.)

Am apucat să-i filmez şi pe suporterii alb-negri, adică ceva din suporteri, totuşi, hai alb-negrii-vişinii!

Şi sara, bineînteles ca tăt bobocu la o învârtită românească ardelenească clujenească liceenească, cum foc vreţi să-i mai ziceţi, la balul bobocilor,la care numa boboci no fost. Adică o fost, da aşe 2-3 .

Neaţa bună, 25.

Azi a fost ziua în care românul, rromânul şi tăte naţiile care mai îs aici pe partea asta de europă, inclusiv „deţinătorii de drept al Ardealului”, Fekete şi trupa(ele) şi-au făcut datoria faţă de ţară, sau batăr au ţâpat şi ei un goz la gunoi.

Şi io am strâns gunoiu de pe stradă azi! Deşi am fost la Câmpia de dimineaţă, mi-am făcut  timp şi pentru activitatea asta! Deoarece România merită!

N-am poză să vă dovedesc, dar pe cuvânt de rugbyst! Am fost foarte încântat să vad doi domni, care s-au oprit în mijlocul drumului de pe biciclete şi au cules nişte gozuri, aruncându-le în pubelă! Mi-aş fi dorit şi io un tricou dinăla cinaş cu Let’s Do It, Romania! Dar am avut satisfacţia batăr că am făcut un lucru bun pentru ţară!!

Acum ţara este sigur, dacă nu în totalitate curată, puţin mai curată decât înainte, şi haideţi să o păstrăm aşa! Let’s Do It , Români! În continuare!

În trecere pe strada Galileo Galilei, am observat că mica alee parcă e o bucată ruptă din junglă, ori din Grecia?

Oricum, cred că totul se rezumă la ce ne aduce seara, surprizele misterioase care năvălesc în lume odată cu lăsarea întunericului şi răsăritul lunii, care este deosebit de frumoasă şi care îţi UNJE privirea dacă  te uiţi antenă!

În concluzie (a mea concluzie) : Cinaş! A voastră?!