Povestea frumoasă a unei căsnicii nefericite

redactat de Stancsuy Sanda

 

 

În urmă cu foarte mulţi ani se întampla să fiu undeva în plin câmp, căutând maci roşii. Câmpul era pustiu şi gol dar undeva într-un lăstăriş, am zărit un spin. L-am privit şi-am plecat, dar gândul mi-a rămas la el. A doua zi m-am dus iarăşi în acelaşi câmp gol şi pustiu, dar nu să caut maci, m-am dus să iau acel spin la care imi rămăsese gândul in urmă cu o zi.

Am luat spinul din pământul uscat şi zdrelit, l-am purtat cu atenţie până am ajuns în grădina unde urma să-l plantez.Am pregătit terenul ca un grădinar iscusit ce mă consideram, deoarece îi alesesem un loc luminos în centrul grădinii, tocmai pe considerentul că restul florilor vor păli în spelndoarea şi frumuseţea spinului, pe care urma să-l plantez. Din acel moment am început să am grijă de spinul meu cu care eram în fiecare zi şoptindu-i că aştept minuni de la el. De fiecare dată spinul mă răsplătea cu câte o mică înţepătură, iar eu îi mulţumeam intes, crezând că în următoarea zi se va întampla minunea pentru care eu l-am adus  din câmpul gol şi pustiu pentru a înfrumuseţa personalitatea grădinii mele.In fiecare zi spinul făcea la fel,văzându-se acoperit de atâta importanţă. Deşi mă înţepa în fiecare zi, iar rând pe rând celelalte flori din grădina mea îmi plângeau de milă, eu le ignoram şi continuam să aştept minunea de la spin , dar nu se întâmpla nimic… până când într-o zi i-am şoptit că preferam să fie un mac roşu nu un spin, iar el s-a enervat atât de tare încât m-a înţepat cu toţi spinişorii pe care îi mai dobândise pe tot parcursul anilor cât eu am avut grija de el. Deşi îmi curgea sângele şiroaie, eu continuam să am grijă de el în continuare, dar cu multă precauţie să nu ma pătez de sânge.Din ziua în care i-a spus de macii roşii, am început să văd doar maci roşii înflorind din spinul meu arid şi gol, până într-o zi când am hotărât că locul spinului meu nu mai este în acel loc frumos din grădină şi că nu mai vreau să am grija de el, hotărând  să îl scot şi să îş pun rezemat de gardul grădinii, poate s-o întâmpla ceva cu el. Il priveam în fiecare zi cu tristeţe, cerându-i socoteală pentru „macii roşii” în care îmi transformase gândul, iar el la rândul lui îmi răspundea trist şi pustiu ” dacă un mac, eu ştiam că nu pot să devin, nu te lăsam să mă culegi din acel pământ uscat, gol şi pustiu” .

Bătut de vânt, de ploaie şi tristeţi, bietului spin îi căzuseră acele la pământ, la fel cum era când l-am cules.Îl priveam zi de zi şi mă gândeam dacă să-l replantez, dar un gând ce mă bătea de mult, îmi spuse: Timpul -strigând în gura mare-, doar timpul îţi va spune ce soartă va avea. Să-l replantez? sau să-l laşi să moară aşa.

Îţi mulţumesc, spin, pentru că ai devenit macul meu roşu!

O simplă idee

” Cercetez tăcerea care mă înconjoară, la fel ca un scanner”, mă gândeam azi, după ce am citit un scurt şi profund monolog, ce înseamnă această propoziţie pentru un orb.  Nu pot gândi ca un orb din fericire şi chiar şi din păcate într-o oarecare măsură. Am închis ochii, şi am încercat să văd nimicul. Nu întelegi o vorbă, aşa e? Nici eu nu am înţeles, până când mi-am dat seama că fără să pot vedea străzile, apusul, răsăritul, ochii unei fete, zâmbetul unui copil, lacrima unei bătrâne şi cerul albastru într-o zi de vară  când soarele e ascuns după nori, mă simt gol. Nu ştiu cum vezi tu golul ăsta şi aş vrea sincer să intru pentru câteva clipe în mintea acelui om pe care l-am văzut zâmbind, cu ochii închişi căutându-şi drumul prin oraşul lui şi să îţi arăt. Să îţi arăt că tot ce vezi tu, tot ce iţi trece prin faţa ochilor, este o minune. Nu îţi da ochii peste cap, hei! Bineînţeles că nu poţi să îţi dai seama cum să vezi nimicul. Pentru că mintea ta, memoria ta, este atât de plină de informaţia şi culoarea pe care lumea ţi le-a oferit că a devenit un instinct să vezi chiar şi cu ochii închişi. Cunoşti atât de bine locurile prin care treci, încât dacă te-aş lega la ochi acum, şi te-aş trimite la trei străzi distanţă, te-ai descurca fără să vezi. Greu, dar ai face-o. Acum, ca lucrurile să fie mai simple de înteles, haide să adaptăm nimicul la situaţia ta. Vezi în culori, percepi că berea este galbenă sau neagră, percepi că albastrul e albastru şi că marea nu poate fi verde dacă pe hartă scrie că e roşie. Renunţă la culori, închide ochii şi priveşte mărul. Il vezi gri. Priveşte în ochii ei, şi îi vezi negri. Priveşte-ţi bluza preferată…ce culoare are?

Taci, nu-mi răspunde…era evident. Şi bineînţeles că era important să vezi lumea în alb şi negru pentru că acum poţi să faci următorul lucru. Închide din nou ochii. Concentrează-te pe cel mai frumos loc din oraş pe care îl vezi şi zâmbeşti, nu uita, îl vezi în alb şi negru. Acum, că te afli acolo, totul este negru. Stâlp, bancă, perete,cer, nici gri-ul nu mai este gri. Poţi?

Pe mine m-a făcut să vărs o lacrimă golul ăsta. Şi când a căzut, culorile au revenit. Pentru omul cu zâmbetul pe buze şi ochii închişi, nu. Am cercetat tăcerea care ma înconjurat în cel mai frumos loc din oraş, negru şi nimic, la fel ca un scanner. Apoi am deschis ochii şi am realizat că nimicul există.

Sunt ce? da… aşa e. Dar ai vazut nu-i aşa? Ai vazut cum se simte el? Aş vrea ca lumea să înţeleagă.

Prin hoia şi alte întâmplări – partea a 3-a

„Ce dracu’ aveţi mă!?” zic eu încercând să mă fac auzit cât mai tare în şoaptă.
„Fantome” se băgă şi Andu în seamă.
„Serios mă, ce aveţi? Perţe ieşi naibii de sub pătură. Andrei ce-i baiu? ”
„Am auzit paşi lângă cort. Şi n-ai auzit şi tu urletele alea, grohăituri sau ce dracu o fost? Şi fata aia?”
„Mă io tot ce am auzit o fost că Perţe nu vrea să mai iasă de sub pătură, acum 30 secunde asta.Culcaţi-vă în puii mei că imediat vă aud că săriţi în sus că auziţi gemete în tufişuri.”

Îmi era ciudă că adormisem şi chiar nu am auzit decât cucuveaua aia. Aşa că, cum pe moment somnul nu îndrăznea să se apropie de ochii mei, am început să privesc în gol prin pânza prin care se vedea aproape tot. La fel făceau şi Raul(Perţe) şi Andrei. Andu era deja în lumea lui, pe jumătate. Dintr-o dată o lumină străfulgeră cerul. Asta chiar am văzut-o.

„CE O FOST AIA!???” întrebă Raul.
„Nimic, un fulger.”
„Io nu mai ies de sub pătură,faceţi ce vreţi.”
„Dacă începe să plouă…şi ne plouă prin chestia asta ne-am tomnit.”
„Nu plouă mă, îi impermeabilă” ne asigură Raul cu multă încredere de sine.

Totuşi, ceva mă punea pe gânduri. Urletul ăla de fată…de unde? Am rămas tăcuţi sub pături şi sacii de dormit, aşteptând fie să ne vină somnul, fie să mai auzim ceva. Nu am avut mult de aşteptat. De data asta eram şi eu treaz şi auzeam clar, desluşit paşi, mişcări în jurul corturilor şi în tufişuri. Andrei ţinea toporişca în mână, ne uitam unu la altul. Perţe zâmbea ca un criminal care fusese pus în cea mai înfricoşătoare postură din viaţa lui şi Andu…aproape dormea. Aşteptam să se întâmple ceva. Trebuia să se întâmple ceva! Parcă îmi doream să se întâmple orice care să ţină mai mult sau mai puţin de normal. Sângele fierbea în noi şi toţi nervii erau concentraţi în momentul acela pe ce urma să se întâmple, instinctul defensiv urma sigur să îşi testeze limitele în momentele alea şi simţeam deja cum aproape explodează adrenalina din corpurile noastre, mai puţin al lui Andu, care dormea. Însă totul reveni la normal, încet, pe nesimţite presiunea care era în jurul nostru se estompase. Somnul punea stăpânire pe noi şi totul era alb acum. Dormeam.

• în jurul orei 06.00.

Ceva îmi picura pe faţă, şi mă deranja. Tot strâmbam din nas să termine dar nu termina jocul acela supărător. „PLOUĂ MĂ! ” se trezi Raul speriat. „Ei şi, e impermeabil nu? Nu o să ne plouă.Mă pun să mai dorm puţin” zic eu somnoros şi îmi afund capul în sacul de dormit.

• după cca 3-5 minute.

„Mă, intră apă în cort” Exclamară toţi trei într-un glas.
„Io cred că voi nu sunteţi normali.Perţe ai zis că e impermeabil cortu tau. ARZĂLAR FOCU!Unde mi telefonul?”
„Lasă telefonu amu, hai să mutăm toate astea în celălalt cort, că în ăla văd că nu plouă.” zice Andrei cu spirit de echipă şi toţi îi urmarăm sfatul.

Mutăm păturile, sacii de dormit, hainele ce au mai rămas şi sticlele cu bere şi apă. Mai rămaseră câteva chestii mici, dar nu le băgasem în seamă. Acum prioritatea era să nu fim noi uzi. După ce treaba a fost făcută şi toate au intrat în cort, ploaia a început să bată mai tare. Am intrat toţi patru şi cei drept nu stăteam noi prea comod în cortul de două persoane. Dar decât în ploaie. Şi ce idee sare dintre noi după ce toţi muschii din noi urlau că vor relaxare. Hai să mutăm cortu în pădure, facem şi foc şi prăjim şi restu micilor ce-au rămas. Plus că acolo nu prea plouă.  E mai uscat. HAI! Iarăşi, afară. Scoate ţăruşii, ia cortu pe sus mută-l în pădure şi caută lemne. Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată să faceţi foc cu lemne ude, dar vă sfătuiesc ca dacă nu aveţi cumva puţin cărbune aprins, rămas de peste noapte care urma să se stingă din cauza ploii, să nici nu încercaţi. Cu atât am avut noroc, că nu ajunsese ploaia dedesuptul buşteanului care încă fumega. Am luat puţin cărbune încins, l-am pus în grătar şi deasupra câteva beţe subţiri până am clădit un cort din lemne, de la subţiri la groase. Strategia fiind ca, cele mici uscânduse mai repede, luau foc şi le uscau şi pe restul treptat. A mers! Greu, dar a mers! Ploaia tăbăra pe noi fără milă şi mă rugam să nu se stingă focul. Andu şi Raul în timpul ăsta stăteau în cort şi…dadeau apa jos de pe el. Andrei îşi usca bluza şi eu mă chinuiam să mai găsesc câteva lemne nu prea ude. Am făcut şi micii, ploaia se oprise şi am ieşit din pădure să savurăm puţinele alimente rămase. Când privirea mi se aţintise spre cortul mare, rămas în ploaie şi tot atunci îmi şi venise altă întrebare pe limbă.

„Mă băieţi, dar totuşi telefonul meu, unde îi?”
„Stai că mă duc io să văd dacă n-o rămas în cort.” Zice Andu şi merge zâmbind. Şi iese râzând ca un apucat. Bănuiam deja.
„No mă, unde îi?”
„Unde îi apa mai mare în cort, înota cu Peştii, îl ştii pe Peştii?”
„Şi căştile şi mp4?”
„Poftim, să ţi le storc?”
„Şi boxa?”
„Aia n-are nimic, îi numa apă în ea.”

E bine…simţeam cum mă luau valurile de nervi. Dar cum să te mai enervezi când îl auzi pe Perţe cum o comiso.

„Ştiţi ce am găsit?”
„Uimeşte-ne” Şi îl vedem cum vine spre noi cu ceva semănând a cort împăturit.
„Ştiţi ce-i asta?”
„EŞTI UN DOBITOC! AVEAI IMPERMEABILĂ LA CORT ŞI AI ŢINUT-O ÎN PUNGĂ?”
„Apăi…”

Sfârşit…

Prin Hoia şi alte întâmplări – partea a 2-a

Nu era nimeni. Nici un animal, nici un obsedat şi nici o oaie rătăcită. Speram să găsesc un arici măcar, deobicei ei sunt cei care n-au de lucru şi te sperie aşa din senin. Doar ce te trezeşti cu ei lângă tine. Mă enerva la culme  prostia de care am dat dovadă când am pornit de acasă. ” Cum să nu îţi iei chirbrituri, idiotule? Doar pleci la pădure, iţi trebuie foc, sau vrei să-i imiţi pe cave-mani? „, gânduri de genul mă tot băteau, eram şi plictisit şi nervos, n-aveam stare şi se şi întuneca. Întunericul din pădure se făcea tot mai negru şi luminile din oraş începeau să lumineze şi în Baciu, care se vedea din micuţa mare poiană. Deodată mi-am dat seama că suntem în pădurea Hoia. Până în momentul ăla nu mi-am dat seama de ce îmi era aşa ciudat numele ” Hoia” . Şi atunci am început să îmi amintesc. Flashback-uri din clasele mai mici năvăleau prin faţa ochlor  când stăteam la discuţii cu profesoara de geografie care ne spunea că fotografiase o poieniţă din respectiva pădure şi acasă se miră de ce văzu în fotografie. Un copac cât un stejar se afla în mijlocul poieniţei, în poză că în realitate nu era. Şi fel de fel de poveşti dezăbatute prin Costineşti în mijlocul nopţii cu baieţi de la facultatea de geografie care îşi susţineau părerea cum că ar fi uraniu dedesuptul pădurii şi din cauza aia se petrec atâtea ciudăţenii acolo. Pe scurt, au început să mă treacă fiorii. Aşa că am început să mă plimb şi să fiu atent la fiecare detaliu. Desigur, cum mintea mi-o luase ranza începusem să aud foşnete prin pădure, mai apropiate mai depărtate, zgomote care nu am reuşit să le identific dar le-am dat un nume : ” Or fi raţe, ce naiba? Poate este ceva lac aici.” Trupa întârzia simţitor. Nu eram îngrijorat, eram puţin amuzat de gândul cum vom găti noi -noi =eu-  pe întuneric. Trecuse deja aproape o oră jumătate din jumătatea aia de oră în care promiseră că se întorc.  Fără foc şi în semiîntuneric, m-am pus pe spate din nou. Când deodată aud un zgomot ca de drujbă la o oarecare distanţă, cca 100-200 metri, şi mă ridic să întâmpin musafirul care banuiesc că era pădurarul, pe un scuter galben. Venea spre mine, zgomotos, abia urcând şi lăsând  fum după el mai rău decât locomotivele cu abur. Îi fac semn să se oprească şi mă apropii. Îi cer o politicos chibrituri, dar nu mă aude din cauza motorului şi îşi schimonoseşte faţa în semn de neînţelegere, lucru care îi accentua destul de puternic trăsăturile feţei şi îi scotea în evidenţă puţinii dinţi galbeni rămaşi în gură. Cu început de chelie, nebărbierit, mâinile muncite şi îmbrăcat de lucru. Părea un om obişnuit, chiar era un om obişnuit.

„Bună seara! Ei ce mă bucur că aţi avut drum p-aici! Nu aveţi cumva chibrituri sau ceva de aprins focul la dumneavoastră? Tocmai ce mi s-au isprăvit chibriturile.” Îl abordez eu.
„Ba, stai că am” Şi îşi scoase pachetul de Marlboro lung roşu, din care îmi întinse o brichetă Bic neagră.
„Mulţumesc mult, doar două secunde, să aprind focul şi v-o aduc.”
„Ţine-o la tine, îi avea nevoie de ea noaptea asta. ” Zise omul şi se uită spre pădure parcă ameninţător.Mă băgă în sperieţi acel „Îi avea nevoie de ea noaptea asta”. Cu pădurea asta sigur era ceva ne-ok.
„OO super, vă mulţumesc! O seară bună! ” Şi plec la focul meu. Dură vro 20-30 secunde până să îmi dau seama că nu plecase. Era tot acolo. Încerca să îşi pornească scuterul şi se tot uita împrejur, în pădure. Îi zâmbesc, îmi zâmbeşte şi urcă iar pe zgomotosul scuter galben. Făcusem focul. Eram entuziast, şi abia aşteptam să se întoarcă ai mei.

Într-un târizu le aud gura prin pădure. Erau însoţiţi de fete, două fete. De cum se apropiau începură să strige de bun venit clasicul ” How are ya Drunk people?” şi să ţopăie. Aproape nu mai vedeam nimic afară, lumina focului ne scălda puţin în lumină,căldură şi fum care alunga ţânţarii. Îi întâmpin şi îi iau la întrebări, fetele aveau să stea decât până la ora 10. ” Păcat zic, aveam şi noi cu cine mai schimba o vorbă”. Nu era vreme de discuţii însă.  Aşa că după câteva glume am început să prăjim mititeii. Era beznă deja. În pădure era întuneric de îl puteai tăia cu cuţitul. Şi ne-am întins la discuţii până spre ceasurile zece. Fetele plecară, puţin dezamăgiţi unii dintre noi, cum era evident, am început să ne consolăm cu puţină apă minerală amestecată cu hamei, până lemnele  au început să ardă atât de repede de nu mai aveam deloc. În consecinţă, ne-am organizat. Doi aveau să meargă după lemne, doi aveau să stea să pazăească focul şi să ne ghideze dacă cumva ne pierdeam prin pădure. Îl zoresc pe Andrei să lase mâncatul că nui vreme de stat şi să pornim că în curând rămânem pe întuneric. După ce ne-am luat toate cele necesare, toporişca şi telefonul meu, care lumina săracul puţin mai tare decât altele. Şi vorbesc la trecut despre el deoarece veţi vedea.  Dar nu a fost nevoie să întrăm până în mama inimii pădurii, lemnele erau parcă puse pentru noi lângă primii copaci.

Nu am pierdut vremea. Le-am dus repede la corturi şi le-am pus pe foc. Dar cum nici de astea nu am avut noroc să ţină prea mult. Ceilalţi doi au întrat în rol şi s-au dus după încă o tură de lemne. Noi am rămas să pierdem timpul, chatuind pe telefoane până aveau domnii să se întoarcă. Ei bine, la un momentdat am început să facem împărţeala, io dorm acolo, tu dormi aici. Da cortu’ ăla de ce îi aproape în pădure? Hai să-l mutăm aici. Şi cum nu ne simţeam noi prea în largul nostru aşa doi într-un cort cât două corturi şi doi într-un cort care e bun doar să faci dragoste cu iubita..atât de mic, ne-am pus toţi fain frumos în ăla mare. „Oare n-am uitat nimic?” Mă tot întrebam. Se vedea prea bine prin pânza aia subţire pădurea, şi nu prea aveam noi credinţa că dacă plouă no să ne trezim în baltă. Dar cine o mai băgat în seamă? Focul încet încet se stingea, până am rămas doar noi, stelele, întunericul care ne învăluia şi creaturile care mişunau pe lângă cortul nostru. Auzeam zgomote care nici unul nu reuşeam să ne închipuim animal care ar scoate suntele alea. Pe lângă asta, să auzi urlete de fată, nu cred că e prea ordinary. Aproape adormisem, când Andrei aude paşi lângă cort.

„Undei toporişca!? Deschide uşor cortu! „

Prin Hoia şi alte întâmplări – partea 1

Cum se întâmplă adesea în grupul nostru, planurile se fac de azi pe azi că mâine tre să venim acasă, cumpărăturile se fac în drum spre sau la faţa locului iar dacă am uitat ceva acasă, ce dracu?! Improvizăm din mers. Nu mai pun la socoteala şi fazele când cineva uită că mai există câte un accesoriu util în pungă.

Ei bine, aşa am început şi noi ieri să împachetăm şi să pornim cu cortu’ spre Hoia, unde aveam să petrecem o noapte minunată în compania fetelor, băuturii şi focului straşnic de care urma să mă ocup, piroman fiind. Primesc un apel în jurul orei cinci şi sunt zorit să ies în trei-cinci minute ca să mă sui şi eu în taxiu şi să pornim. Entuziast, că scap în sfârşit de atmosfera naşpa din casă îmi zvârl rapid doua-trei haine în geanta de antrenament, un cuţit, câteva pahare de unică folosinţă, vreo ceştiu câte blide tot de unică folosinţă şi p-aci ţâ drumu, ştiind că de restu se vor ocupa băieţii. Îi salut pe ai mei, o pup pe sorămea, îi fac cu mâna la Ionică (bunul meu vecin şi singurul din curte cam de-o vârstă cu mine) uit să iau chibrituri sau cel puţin o brichetă să aprind focul şi cobor să îi aştept pe cei trei care defapt erau doi. După câteva minute de stat în soare şi însetat -nu era ca şi cum puteam să urc să beau apă- apar şi Andu respectiv Raul încărcaţi de bagaje călare într-un logan.

„Ce aţi luat de băut, mancat? ” îi întreb ştiind că în urmă cu două ore Andu mă sunase să merg să facem cumpărături dar fiind prins cu de-ale casei i-am spus să-i sune pe ei.
„Nimic, nu am fost la cumpărături, am fost la ştrand toată ziua, da lasă că luăm de sus, este ceva non-stop”
„în pădure non-stop?”
„Este mă acolo, eşti nebun?” replică Raul inteligent.
„Bine mă, da eu fac focu, vă descurcaţi cu cumpărăturile, eu nu mă mişc de acolo. ”
„Tu faci focu! Bine,gata. ”

Ajungem după câteva minute pe nu ştiu ce strada focului unde întoarce Uliu şi din ce am văzut e mai abruptă decât Rosetti. Şi pornim spre locul cu pricina, pe un drum parcă bătut de soartă, plin de bolovani, înclinat la 60 grade. Mai că nu îmi parea rău că nu mă pricep la alpinism.Imediat după ce ieşim de pe stradă şi ajungem în vârf dăm şi de pădure şi de punctul meteo al Clujului. Cotim spre stanga şi o luăm prin pădure ca să nu o tot lungim atât pe drum, chit că vremea era mai mult decât frumoasă. Ajungem într-o poieniţă care era defapt ditai poiana, resturile unei pârtii de schi care de câţiva ani îşi are locul pe dealul Feleacului. Locul era frumos, se vedeau urme ale altor drumeţi care se opriseră şi ei aici şi am stabilit să facem focul undeva în apropiere de copaci. Nici prea prea în pădure, să nu dăm foc, da nici prea departe, dracu ştie de ce. Doar noaptea urma să ne dorim să ne mutăm cât mai departe de pădure. Acum intrau în calcul următoarele întrebări : ” Andrei unde-i?” ; ” Noi ce mâncăm? ” ; ” Eu cu ce fac focu? ” ; ” Nu era vorba că vin şi fete?” . Toate şi-au găsit răspunsul rapid. „Andrei acum vine cu restul bagajelor (corturi, disc, pături etc.), mâncare trebuie să merem doi să luam şi unu rămâne aici, focul îl faci cu resturile astea de chibrituri care o rămas de la voidodeni şi fete…e posibil să vină Dana şi Hellen, da nu stau mult.”

Am decis că rămân eu acolo să încing focul chinuindu-mă cu trei beţe de chibrituri care erau bune de orice numai de aprins nu. Deci, după cca cinci minute eram singur prin pădure cu căştile pe gât, muzica la maxim şi vorbind de unul singur, cum mă trezesc uneori şi vorbind tot felul de bazaconii. A trecut câteva minute până să îmi dau seama că tot strig „Pis-pis-pis ieşi de după copac, ştiu că eşti acolo”, şi să încep să râd ca un apucat.  După ce am strâns şi destule lemne cât să ardă vreo 30 minute (timp în care urmau să se întoarcă toată gaşca) am început să mă chinui cu chibriturile. Dar am aflat curând că mai bine băteam două pietre şi încercam să obţin o scânteie decât să mă mai chinui aşa. Fără să mai aştept să îmi cadă o brichetă din cer, am luat un sac de dormit şi m-am pus pe aşteptat. Deodată aud ceva în tufişuri. Mă ridic, mă uit în jur, înjur şi mă pun la loc. „Animale, tre să mă obişnuiesc cu asta” ziceam, dar nu apuc să gândesc bine, că iar sună ceva ca şi cum ceva scutura crengile căzute la pământ. Sperios de felul meu nu prea sunt, aşa că mă ridic şi merg spre tufiş destul de încet să nu sperii cumva animalul sau ce era acolo.

Va urma…