Prin Hoia şi alte întâmplări – partea 1

Cum se întâmplă adesea în grupul nostru, planurile se fac de azi pe azi că mâine tre să venim acasă, cumpărăturile se fac în drum spre sau la faţa locului iar dacă am uitat ceva acasă, ce dracu?! Improvizăm din mers. Nu mai pun la socoteala şi fazele când cineva uită că mai există câte un accesoriu util în pungă.

Ei bine, aşa am început şi noi ieri să împachetăm şi să pornim cu cortu’ spre Hoia, unde aveam să petrecem o noapte minunată în compania fetelor, băuturii şi focului straşnic de care urma să mă ocup, piroman fiind. Primesc un apel în jurul orei cinci şi sunt zorit să ies în trei-cinci minute ca să mă sui şi eu în taxiu şi să pornim. Entuziast, că scap în sfârşit de atmosfera naşpa din casă îmi zvârl rapid doua-trei haine în geanta de antrenament, un cuţit, câteva pahare de unică folosinţă, vreo ceştiu câte blide tot de unică folosinţă şi p-aci ţâ drumu, ştiind că de restu se vor ocupa băieţii. Îi salut pe ai mei, o pup pe sorămea, îi fac cu mâna la Ionică (bunul meu vecin şi singurul din curte cam de-o vârstă cu mine) uit să iau chibrituri sau cel puţin o brichetă să aprind focul şi cobor să îi aştept pe cei trei care defapt erau doi. După câteva minute de stat în soare şi însetat -nu era ca şi cum puteam să urc să beau apă- apar şi Andu respectiv Raul încărcaţi de bagaje călare într-un logan.

„Ce aţi luat de băut, mancat? ” îi întreb ştiind că în urmă cu două ore Andu mă sunase să merg să facem cumpărături dar fiind prins cu de-ale casei i-am spus să-i sune pe ei.
„Nimic, nu am fost la cumpărături, am fost la ştrand toată ziua, da lasă că luăm de sus, este ceva non-stop”
„în pădure non-stop?”
„Este mă acolo, eşti nebun?” replică Raul inteligent.
„Bine mă, da eu fac focu, vă descurcaţi cu cumpărăturile, eu nu mă mişc de acolo. ”
„Tu faci focu! Bine,gata. ”

Ajungem după câteva minute pe nu ştiu ce strada focului unde întoarce Uliu şi din ce am văzut e mai abruptă decât Rosetti. Şi pornim spre locul cu pricina, pe un drum parcă bătut de soartă, plin de bolovani, înclinat la 60 grade. Mai că nu îmi parea rău că nu mă pricep la alpinism.Imediat după ce ieşim de pe stradă şi ajungem în vârf dăm şi de pădure şi de punctul meteo al Clujului. Cotim spre stanga şi o luăm prin pădure ca să nu o tot lungim atât pe drum, chit că vremea era mai mult decât frumoasă. Ajungem într-o poieniţă care era defapt ditai poiana, resturile unei pârtii de schi care de câţiva ani îşi are locul pe dealul Feleacului. Locul era frumos, se vedeau urme ale altor drumeţi care se opriseră şi ei aici şi am stabilit să facem focul undeva în apropiere de copaci. Nici prea prea în pădure, să nu dăm foc, da nici prea departe, dracu ştie de ce. Doar noaptea urma să ne dorim să ne mutăm cât mai departe de pădure. Acum intrau în calcul următoarele întrebări : ” Andrei unde-i?” ; ” Noi ce mâncăm? ” ; ” Eu cu ce fac focu? ” ; ” Nu era vorba că vin şi fete?” . Toate şi-au găsit răspunsul rapid. „Andrei acum vine cu restul bagajelor (corturi, disc, pături etc.), mâncare trebuie să merem doi să luam şi unu rămâne aici, focul îl faci cu resturile astea de chibrituri care o rămas de la voidodeni şi fete…e posibil să vină Dana şi Hellen, da nu stau mult.”

Am decis că rămân eu acolo să încing focul chinuindu-mă cu trei beţe de chibrituri care erau bune de orice numai de aprins nu. Deci, după cca cinci minute eram singur prin pădure cu căştile pe gât, muzica la maxim şi vorbind de unul singur, cum mă trezesc uneori şi vorbind tot felul de bazaconii. A trecut câteva minute până să îmi dau seama că tot strig „Pis-pis-pis ieşi de după copac, ştiu că eşti acolo”, şi să încep să râd ca un apucat.  După ce am strâns şi destule lemne cât să ardă vreo 30 minute (timp în care urmau să se întoarcă toată gaşca) am început să mă chinui cu chibriturile. Dar am aflat curând că mai bine băteam două pietre şi încercam să obţin o scânteie decât să mă mai chinui aşa. Fără să mai aştept să îmi cadă o brichetă din cer, am luat un sac de dormit şi m-am pus pe aşteptat. Deodată aud ceva în tufişuri. Mă ridic, mă uit în jur, înjur şi mă pun la loc. „Animale, tre să mă obişnuiesc cu asta” ziceam, dar nu apuc să gândesc bine, că iar sună ceva ca şi cum ceva scutura crengile căzute la pământ. Sperios de felul meu nu prea sunt, aşa că mă ridic şi merg spre tufiş destul de încet să nu sperii cumva animalul sau ce era acolo.

Va urma…

La mulţi ani întârziat

În primul rând, pentru cei ce nu ştiu, în 5 august blogul a împlinit un an. Dar n-am putut din păcate să-l sărbătoresc atunci deoarece am fost în cel mai frumos loc posibil din ziua aceea: în spital.  Cu gingia legata cu aţă, abia vorbind şi aşteptând cu nerăbdare să plece doctorii, asistentele, preotul, femeia de serviciu, muştele şi ţipetele unui copil din salonul cela.

Nu contează, tot răul spre bine, sau spre… necunoscut. Tare rău îmi pare că n-am mai apucat să postez vreo fotografie, deoarece vara a fost lungă, vara este tânără şi vara continuă. Dar cum eu niciodata nu vin fără vreo surpriză, sau cel puţin aşa îmi place să cred,  am ceva ce sper să vă placă.  Watch and laugh. Ah, şi la mulţi ani blogului, cine ştie cât a mai mere! http://www.youtube.com/watch?v=EKGaxgyfnGo

O treaptă mai sus

Bună dimineaţa, este ora o1.39 minute, iar eu încerc să montez un antet nou, după cum bine îmi ştiţi povestea. Partea bună e că, în photoshop iese mai bine decât în paint, şi cum sunt o putoare de om, am făcut decât două, şi am ales unul cât de cât. Deci, sper să vă placă şi vouă, şi sper să deie Domnu’ ca măcar ăsta să mă ţină o vreme, măcar jumătate de an…

Păţăşti

Nici nu a început bine dimineaţa zilei de azi că am avut şi prima oportunitate de comunicare interjudeţeană. Cu cine? Cu ceva sinistraţi din Vulcan, in judeţul Hunedoara. În timp ce mergeam spre şcoală şi culmea tocmai lângă Teatrul Naţional, mă opreşte o doamnă, şi îşi cere scuze că mă deranjează dar dânsa este sinistrată şi are nevoie de ceva contribuţie deoarece locuieşte în căminul cultural din municipiul Vulcan, şi dacă o pot ajuta. Ma asigurat şi că au apărut la ştiri, şi că sunt inundaţii acolo serioase. Booon…. m-am oprit o secundă, am privit-o în ochi, şi i-am spus cât de sincer am putut eu minţi la ora aia, că nu am nici-un ban la mine, deşi aveam vreo 10 lei de cheltuială. În primul rând, eu nu am auzit de inundaţii în ultima perioadă… nu am auzit de inundaţii în judeţul Hunedoara, şi cel mai important, de ce să mergi la câteva judeţe de oraşul cel mai apropiat-Hunedoara, să ceri ajutor ? De ce? Şi lucrul care ma enervat cel mai tare a fost replica dânsei când i-am răspuns.
-Îmi pare rău, chiar nu am cum să vă ajut acum, nu am nici un ban la mine.
-Oricât, oricât e binevenit!
-Vorbesc foarte serios, nu am cum să vă ajut!
–Dar dacă doriţi, vin cu dvs. până la bancomat…scoateţi bani şi eu vă aştept..

cum să faci aşa ceva bă! Hai no! I-am zâmbit frumos, i-am urat o dimineaţă plăcută şi am plecat.

Deci nu-i bugăt, că îi spui doamnei frumos…dar şi doreşte să înfăptuiască nobilul gest de a mă însoţi până la cel mai apropiat bancomat!

Tălhării! Numa tălhării se petrec!